Firma italiană Marini producea la capacitate maximă în anii ’90 la Nicolina și 3.000 de muncitori își luau salariile la timp. FPS i-a alungat, privatizând fabrica la pachet cu alte unități-fantomă. În 2005, cu muncitorii neplătiți de doi ani, Relu Fenechiu a intrat în jocul salvatorilor, anunțând că ne arată el privatizare. S-a ales praful, investitorul din Brașov a tăiat tot și a eliberat terenul, care valorează o avere.
În 1892 apăreau la Iaşi atelierele CFR, pentru ca fix 120 de ani mai târziu să dispară definitiv, lăsând în urmă 5.000 de oameni rămaşi fără serviciu şi o mare problemă pentru stat. Nicolina SA, una dintre fabricile importante din Iaşi în perioada interbelică şi din perioada comunistă, a avut cea mai zbuciumată viaţă după 1990.
Fabrica a avut şansa ei enormă în 1999, când putea scăpa de faliment, dar statul român s-a opus unei privatizări ce ar fi adus-o pe profit. Foştii angajaţi ai fabricii recunosc acum că, multă vreme, fabrica a fost întreţinută cu banii statului, pentru că se producea pe stoc, în urma căderii contractelor cu URSS. Asta doar atunci când se lucra, pentru că au fost şi perioade în care oamenii au fost plătiţi să stea degeaba.
Boghiuri şi utilaje
În anul 1990, capitalismul a prins Uzinele Nicolina cu 4.800 de angajaţi care producea boghiuri de tren (cele mai multe pentru fosta URSS, dar făceau şi pentru vagoanele de cale ferată româneşti) şi utilaje terasiere şi pentru construcţii.
Liderul BNS Iași și fost angajat la Nicolina, Doru Alexandrescu povestește că, în vâltoarea Revoluției, s-au făcut angajări cu nemiluita, din considerente populiste: „Piața rusească picase, producția era la pământ. Oamenii luau salariile ca să stea degeaba. Dar în ianuarie au mai fost angajați o mie de oameni. Situația a durat câteva luni, până după alegerile din mai 1990, apoi banii de salarii n-au mai venit. Atunci s-au dat afară 1.300 de angajați”.
Dar până în 1992, salariile s-au dat ca un fel de subvenție de la stat, pentru că nu se mai vindea nimic.
Relu Fenechiu a intervenit când producția la Nicolina era încheiată de mult. A zis că o salvează, dar în urmă a rămas doar un teren curat ca-n palmă
Răsare soarele
În 1992 a început să se discute serios de modernizarea drumurilor din România și, pe la începutul lui ’93, la poarta fabricii a bătut firma Marini, din Italia, parte a gigantului francez Fayat. Aceștia voiau să producă la Iași stații de betoane. „Aveau comenzi globale, au fost ani foarte buni pentru Nicolina, cu salarii la timp pentru 3.000 de angajați”, își amintește Doru Alexandrescu.
Dar statul român s-a gândit să strice ce mergea bine și a decis să privatizeze fabrica.
Marini, la plimbare
În 1999, FPS a decis privatizarea Nicolina, prin acordul PSAL cu Banca Mondială. Fabrica din Iaşi a fost inclusă într-un pachet cu alte cinci fabrici anonime din ţară şi nimeni nu a depus oferte pentru ele. “Italienii de la Marini şi conducerea de atunci a fabricii au depus oferte la Bucureşti pentru ca fabrica să fie scoasă de pe lista privatizărilor PSAL, dar au fost refuzați. Italienii pur şi simplu au plecat de la Iaşi, după ce ani de zile se lucrase aici foarte bine”, explică liderul de sindicat.
După plecarea italienilor, în 2000, fabrica a raportat pentru ultima dată profit: peste 16.000 de lei pentru jumătate de an. Anul următor, Nicolina SA l-a terminat cu pierderi de 830.000 de lei. În 2002, după negocieri pentru ştergerea datoriilor, fabrica a fost privatizată prin Programul Acţionariatului Salariaţilor PAS şi cu o ofertă a Mecano Import-Export, o societate de comerţ a Ministerului Economiei.
Privatizarea a fost valabilă până în 2005 şi a fost o perioadă extrem de tulbure, cu multe proteste, pentru că angajaţii nu-şi luau salariile.
Ultimele rămășițe. Discuția n-a fost cine salvează Nicolina, ci cine vinde halele și terenul de dedesubt
În 2004, fabrica ieşeană a pierdut ultimul tren al redresării, când o ofertă a Guvernului de ştergere a 90% din datorii a fost respinsă de conducerea fabricii – directorul Dan Bliuc, care a solicitat radierea totală a acestora. Fabrica a fost preluată de AVAS în 2005, cu un administrator, Mihai Bărbulescu, numit de stat. „Acesta a promis o privatizare de tip Dacia de o să ne minunăm toată viaţa”, ne-a spus Doru Alexandrescu. Ideea a fost preluată de liberalul Relu Fenechiu, care a spus că ne va arăta ce înseamnă o privatizare în cazul Nicolina.
Fără gaz, curent şi apă
Politicienii își umflau mușchii, dar uzina era muribundă. În 2006, s-au tăiat toate utilitățile, semnându-i condamnarea la moarte. „Cu această ocazie s-a închis totul. Vreo doi ani s-au târâit cu creanțele salariale, apoi, în 2008, s-a intrat în insolvență”, mai precizează Doru Alexandrescu.
Ca de obicei, pe rămășițele fabricii s-a tras un tun mare. Halele și terenul, extrem de valoros, au fost cumpărate, în 2006, de Concept Investment SRL Braşov şi SC Real Estate Development. Până în 2012, toată uzina a fost tranșată bucăți, vândut totul la fier vechi și s-au depus proiecte imobiliare la Serviciul de Urbanism al Primăriei Iași. Pe o singură tranzacție s-au încasat 4 milioane de euro, dublul sumei cu care se cumpăraseră activele.
Cineva trebuia să ucidă Nicolina și să-i vândă bunul cel mai de preț: pământul pe care, cândva, se clădise o uzină emblematică pentru Iași.
„Intenția a fost ca Nicolina să nu mai producă utilaje, să fie cumpărate doar din import. Târgurile de utilaje SH și parcurile de închiriat au îngropat uzina.” Doru Alexandrescu, lider de sindicat
Mari rateuri tehnologice
Calitatea utilajelor produse în ultimii ani de Nicolina era îndoielnică. A devenit celebru un repartizor de asfalt prezentat ca o mare invenție. Aparatul era excepțional, dar proiectanții greșiseră puterea motorului, astfel că utilajul nu era capabil să urce o rampă medie. Citadin cumpărase unul și a rămas cu el blocat la baza Podului Nicolina.
Citește și Doctoratul lui Coman, un coșmar: 100 de pagini furate cuvânt cu cuvânt
Tot la Nicolina s-au produs tramvaiele Timiș, folosite de RATP în anii ’80 și criticate îndelung de mecanicii regiei.